UNELE ASPECTE PRIVIND DREPTURILE CETĂŢENEŞTI


LIBERTATEA DE EXPRIMARE ŞI PRESA

 (ARC PESTE TIMP: 1866 – 1991)

Andrei Tinu, Cătălin Boboc

     Principiile enunţiative ale Revoluţiei franceze de la 1789, de egalitate, libertate şi fraternitate, au pătruns în toate ţările europene ale celui de-al XIX-lea secol, continuând să fie principii de bază ale tuturor societăţilor democratice şi acum, la mai bine de două veacuri de la căderea Bastiliei (14 iulie 1789), simbol al vechiului regim, al lumii obtuze şi dominatoare, cu reminiscenţe ale Europei medievale.

     Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, elaborată şi redactată la 26 august 1789, prevedea încă din preambulul său că „…ignorarea, uitarea sau nesocotirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale relelor publice şi ale corupţiei guvernelor…”[1], consfinţind astfel că omul şi drepturile lui deveneau centrul universului.        

     E neapărat necesar să plecăm, în analiza vieţii politice, culturale şi constituţionale româneşti din secolul al XIX-lea de la aceste principii, pentru că numai astfel vom înţelege modul în care s-a format, dezvoltat şi evoluat statul modern român, mai întâi sub sceptrul „iubitului prinţ al Unirii”, Alexandru Ioan Cuza, şi mai apoi în timpul domniei marelui rege Carol I, în timpul căruia s-a adoptat, la 30 iunie 1866, intrând în vigoare la 1 iulie acelaşi an, primul act cu statut şi denumire de Constituţie. Constituţia de la 1866 acorda un spaţiu amplu drepturilor cetăţeneşti, libertăţii de exprimare şi, cu precădere, libertăţii presei. În acest context trebuie privită explozia numărului de publicaţii în primul deceniu de după adoptarea acesteia, dar şi apariţia unor condeie care aveau să contribuie la afirmarea spiritului românesc, numai gândindu-ne doar la Mihai Eminescu. Peste timp, la fix două sute de ani de la Revoluţia franceză, românii şi-au strigat dorinţa de a trăi liberi într-o ţară în care drepturile omului sunt respectate şi în care accesul la informaţie şi dreptul la liberă exprimare să fie respectate prin Legea Fundamentală.

     Studiu nostru vine să pună în oglindă evoluţia presei române în două momente de maximă importanţă în dezvoltarea istorică a României, respectiv primul deceniu de după adoptarea Constituţiei de la 1866 şi primul deceniu post-decembrist. Întrebările, justificate, sunt legate de asemănările şi deosebirile dintre cele două momente importante ale istoriei noastre naţionale – plecarea lui Alexandru Ioan Cuza şi venirea principelui Carol de Hohenzollern (ramura Singmaringen)[2], respectiv căderea Regimului Ceauşescu şi instituirea, după mai bine de patru decenii, a unui regim democratic, ca urmare a prinosului de sânge dat de tânăra generaţie în Decembrie 1989; datorită curajului şi determinării tinerilor morţi la Timişoara, Braşov şi Bucureşti, românii se puteau bucura de a vorbi, de se întâlni şi de a se exprima în scris liber. Fără îndoială, deşi greu de crezut, există asemănări puternice între cele două momente importante ale evoluţiei istorice româneşti, asemănări legate de cauzele care au condus la izbucnirea nevoii de libertate, fie că vorbim de derapajele antidemocratice ale iubitului prinţ al Unirii, Alexandru Ioan Cuza, fie că ne referim la cei 50 de ani de dictatură (regală, între 1938 şi 1940, militar-antonesciană, între 1940 şi 1944, şi, mai ales, cea comunistă, încheiată, în mod brutal şi sângeros, în decembrie 1989) ai secolului trecut. Ambele regimuri şi-au dorit – reuşind, mai mult sau mai puţin – să elimine orice obstacol, orice piedică, orice voce critică. Interzicerea celor 3 foi în ultimii ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi presiunile la care au fost supuşi ziariştii între 1864 şi 1866 şi-au găsit corespondenţe mai ales în anii dictaturii comuniste, unde orice scrâşnit din dinţi la adresa potentaţilor zilei erau simple vise de noapte. E drept, că accesele dictatoriale ale colonelului Cuza sunt infime în faţa abuzurilor regimului totalitar comunist, cum tot aşa de drept este că, păstrând proporţiile (timpul istoric, populaţia, evoluţia tehnică şi socială), asemănarea este foarte mare.

     Tocmai de aceea, voinţa de libertate, dorinţa de a putea fi informat şi a te exprima în mod liber au fost la fel de legitime şi în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, cât şi în tabloul de final al celui de-al doilea mileniu creştin. Pentru că libertate ţine de spirit, iar spiritul de Dumnezeu. Mihail Kogălniceanu, vorbind despre libertăţile cetăţeneşti şi despre libertatea presei la momentul 1855, spunea că „presa este ehul[3] prelungit al graiului omenesc, este tribuna în care glasul mulţimii răsună până la marginile lumii civilizate; prin presă tot ce se face, tot ce se zice, tot ce se descopere în vreo parte a lumii se răspândeşte pe toată întinderea globului şi se face proprietatea omenirii întregi”[4], iar Dimitrie Bolintineanu, la 1859, considera că „libertatea cugetărei este un drept ce naşte odată cu omul, că este pentru spirit aceea ce este libertatea mişcărei pentru corp, naţia şi legile aşezate de oameni regulează cursul şi aşează limitele sale”[5]

     Constituţia de la 1866 este considerată drept una dintre cele mai democratice şi vizionare legi fundamentale ale Europei din cea de-a doua jumătate a secolului naţiunilor, inspirată fiind de Constituţia belgiană din 7 februarie 1831.[6] Dezbaterile legate de adoptarea Constituţiei nu au durat mult, ele încheindu-se, prin votarea şi adoptarea ei, la 29 iunie/ 11 iulie 1866, la mai puţin de două luni de la depunerea jurământului de către domnitorul Carol.[7]

     Intrarea în vigoare a Constituţiunii[8], la 1 iulie 1866, aducea cu sine, pentru prima dată, prevederea conform căreia „Românii se bucură de libertatea consciinţei, de libertatea înveţemântului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor”[9]. Era dovada faptului că spiritul european şi reformist al celui de-al XIX-lea secol pătrunsese şi în spaţiul românesc, prin legea de căpătâi a noului stat, care încă nu-şi câştigase independenţa, dar care se comporta independent. Constituţia de la 1866 consacră făurirea statului naţional român, proclamând monarhia constituţională pe temeiul separaţiei puterilor în stat, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Prin conţinutul şi forma sa, ea poate fi considerată prima constituţie a României. Prin esenţa sa, ea este o constituţie democratică, modernă.[10] Apariţia celor două mari partide politice – conservator şi liberal – era tot o consecinţă a împământenirii ideilor fundamentate de Revoluţia franceză şi garantată, iată, de actul fundamental al noului stat până la elaborarea Constituţiei din 1923. Fără îndoială, domeniile cel mai sensibil la modificările constituţionale a fost cele ale libertăţii de opinie şi, mai ales libertăţii exprimată prin presă. Evoluţia presei cotidiene avea să evidenţieze trendul ascendent al societăţii româneşti, cu toate că încercări de a suprimare a libertăţii de exprimare, datorate patimilor politice[11], au existat şi după 1 iulie 1866. Totuşi, nu putem spune că abuzurile s-au generalizat şi că libertatea de exprimare a românilor a fost îngrădită. Ca urmare a prevederilor constituţionale, presa românească începea să devină una dintre puterile tânărului stat, libertatea presei fiind inspirată „de formula lui Thiers, care califica intenţia de a aduce atingere libertăţii presei drept o <<crimă>> pentru că <<civilizaţia este creaţia sa>>”[12]. Garanţiile constituţionale erau date şi de prevederile articolului 24, conform căruia „Constituţiunea garanteză tutulor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiunile lor prin graiu, prin scris şi prin presă”[13], fiecare cetăţean fiind răspunzător de faptele lui în faţa Legii, dar „nici censura, nici o altă măsură preventivă pentru apariţiunea, vinderea sau distribuţiunea ori-cărei publicaţiuni nu se va putea reînfiinţa”[14]. Aşadar, dreptul la liberă exprimare era garantat de Legea fundamentală. Aceste prevederi erau transpuse în practică prin apariţia unui număr impresionant de publicaţii; aproximativ 250 de reviste şi foi îşi făceau apariţia pe piaţa românească în intervalul 1866 – 1877, chiar dacă era vorba de schimbări de nume ori de reapariţii ale aceluiaşi titlu.[15]

     La început, apariţii timide şi doar în Bucureşti şi Iaşi, pentru ca, în scurt timp, să se extindă în majoritatea marilor oraşe din ţară, în mai bine de 26 de centre.[16] Tot în această perioadă, unele dintre periodicele importante de la nivel naţional au scos ediţii de provincie, exemplu fiind „Informaţiile bucureştene”, ziar publicat între 1869 şi 1872, care a avut ediţii la Iaşi şi Galaţi. În 1872, apare prima foaie de seara, la Focşani, intitulată „Patria”. Unele periodice au avut viaţă scurtă, fiind publicate între o jumătate de an şi, în cele mai fericite cazuri câţiva ani, în funcţie de calitatea jurnaliştilor şi de interesul ori potenţa proprietarilor. Puţine au fost publicaţiile care s-au menţinut şi au avut apariţii neîntrerupte.

     Presa politică îşi cerea drepturile de putere suzerană, mai ales ca urmare a cristalizării celor doi poli politici importanţi: conservator şi liberal. Lupta politică se muta, în scurt timp, şi în arena gazetărească, nu doar pe scena politică şi în stradă. Astfel, principala foaie a liberalilor radicali devenea ziarul „Românul”, reapărut după 1866, o adevărată redută împotriva puterii, fie ea liberal-moderată, fie conservatoare.[17] „Românul” a fost secondat în susţinerea ideilor liberale de către „Perseverenţa”, periodic apărut între 1867 şi 1869, şi „Democraţia”, foaie liberală apărută, la Ploieşti, între 1869 – 1871. Ambele periodice erau editate de Al. Candiano – Popescu.[18] Conservatorismul politic era slujit de către „Pressa”, editat în perioada 1868 – 1881, „Terra” (1867 – 1870) şi, mai ales, „Timpul”, editat începând cu 15 martie 1876 şi locul unde au făcut şcoală gazetărească pilonii culturii române – Slavici, Caragiale şi Eminescu, care a fost redactor-şef al „Timpului” între 1880 şi 1883.[19]

     Ca foi de stânga s-au făcut remarcate „Trompeta Carpaţilor”, editată de Cezar Bolliac, „Telegraful de Bucuresci”, a lui I.C. Fundescu, ori „Reforma” lui Valentineanu. Tot pe partea stângă s-au situat şi periodicele muncitoreşti „Analele typografice”, „Uvrierul”, „Lucrătorul român” sau „Lucrătorul”, cu apariţii sporadice între 1869 şi 1872. În 1877, anul în care România îşi declara independenţa faţă de Imperiul otoman, apărea pe firmamentul presei române ziarul „Socialistul”, prima gazetă socialistă, dar care, după doar 3 numere, îşi înceta activitatea. Şi foile aparţinând minorităţilor naţionale au putut fi publicate tot datorită libertăţii de exprimare prin presă garantate de Constituţia de la 1866, la Bucureşti şi în România mică existând ziare în limbile franceză, germană, maghiară şi italiană, un ziar evreiesc, 3 titluri editate de minoritatea greacă şi nu mai puţin de 23 de titluri ale presei bulgare.

     Un elan deosebit l-a avut presa ştiinţifică, culturală şi umoristă. Astfel, prin bunăvoinţa legiuitorului, s-au evidenţiat peste 30 de titluri de foi umoriste şi 80 de periodice cultural-ştiinţifice, între care s-a remarcat „Convorbiri literare”, revistă apărută la 1 martie 1867, la Iaşi, sub egida „Junimii” şi care va domina, timp de două decenii, întreaga presă culturală românească. Maica străbună a neamului românesc – cum denumea Mihai Eminescu biserica ortodoxă – nu putea sta deoparte de a se exprima prin intermediul cuvântului scris; la 1/13 octombrie 1874 şi-a început lunga existenţă „Biserica Ortodoxă Română”, organ de presă al Bisericii noastre naţionale.

     Dar puterea politică, fie ea conservatoare ori moderată, nu putea sta cu mâinile în sân, exprimându-se, în afară de periodicele care susţineau unul sau altul dintre polii politici, şi prin intermediul a 30 de foi oficiale şi neoficiale.[20] Ca o concluzie a primei perioade analizate, putem spune că libertatea presei a jucat un rol deosebit în cristalizarea conştiinţei naţionale a românilor din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în fundamentarea statului naţional, a câştigării independenţei de stat, care a fost câştigată şi datorită strălucitelor condeie ce şi-au făcut ucenicia în presa emanată ca urmare a prevederilor Constituţiei de la 1866. Pentru că spiritul unei naţiuni şi, mai ales, educarea acestui spirit, este dat/ dată de cultura de masă, iar cultura de masă nu putea fi făcută decât prin intermediul presei, căci „presa periodică, care în ţările democratice se numeşte a patra putere în stat şi care pretutindeni, până şi în părţile pământului cele mai despotice ocârmuite, au ajuns a fi o necesitate şi pentru guverne şi pentru popoare”[21], fiind o manifestare a spiritului, care „a ajuns a fi o putere atât de mare şi câteodată mai grozavă decât oricare alta”[22].

     După 123 de ani de la adoptarea Constituţiei de la 1866, care a permis explozia numărului de ziare şi reviste, un alt moment important al istorie românilor se prefigura. Glasnostul şi Perestroika lui Gorbaciov aduceau în dezbatere însăşi existenţa URSS şi a Blocului comunist. Anul 1989 avea să producă, pe rând, schimbarea regimurilor socialiste din Europa de Est şi căderea Cortinei de Fier, despre care vorbea, în 1946, Winston Churchill. Şi România se înscria pe traiectoria schimbării impuse de vremuri. Evenimentele revoluţionare din Decembrie 1989 aveau să pună capăt celor 45 de ani de dictatură comunistă, să rupă legăturile cu un trecut care a însemnat, cel puţin în prima sa parte, o epocă a distrugerii valorilor româneşti, o eră a secerişului vârfurilor Culturii naţionale. Cauzele care au condus la răbufnirea sentimentelor de libertate şi democraţiei, la deflagraţia sfârşitului de an 1989 în România, au fost, deşi la scară mai largă, aceleaşi cu cele au care condus la abdicarea forţată a lui Cuza, venirea pe tron a domnului străin şi adoptarea Constituţiei de la 1866. O analiză pertinentă şi obiectivă a Revoluţiei încă nu poate fi făcută, fiind nevoie de trecerea timpului, de apariţia unor documente încă secrete, de schimbul de generaţii… Ceea ce putem face însă este să constatăm că Revoluţia (după unii), sau lovitură de stat (după alţii), a contribuit decisiv la schimbarea cursului istoric al poporului român. Un aspect important al cuceririlor revoluţionare l-a constituit dreptul la libertate. Românii au luptat în Decembrie 1989 nu atât pentru pâine, Cola ori chewing-gum, cât mai ales pentru DEMOCRAŢIE şi LIBERTATE. Cele 2 ore de program ale unicului post de televiziune existent, osanalele ridicate cuplului conducător şi amputarea oricărui nerv al rezistenţei au fost elementele determinante ale declanşării evenimentelor de la sfârşitul anilor ’80.

     Între libertăţile dobândite de Revoluţie, libertatea de exprimare a fost poate cel mai important câştig. Încă din zilele de foc ale evenimentelor din Decembrie 1989, puterea legitimată de revoluţionari – Frontul Salvării Naţionale – emitea acte cu caracter de lege, în care prevedeau, printre altele, „promovarea unei ideologii umaniste si democrate, a adevăratelor valori ale umanităţii. Eliminarea minciunii si a imposturii, statuarea unor criterii de competenta si justiţie in toate domeniile de activitatea”[23],  dar mai ales „libertatea presei, radioului si a televiziunii; trecerea acestora in mâinile poporului”[24], prevederi care au fost preluate mai apoi în Constituţia României validată prin Referendumul din 8 decembrie 1991.[25]

     Prin articolul 80 din Decretul – Lege nr. 92/1990, Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 avea misiunea importantă de a elabora noua Constituţie a României după înlăturarea regimului comunist. Noul Parlament, ales la 20 mai 1990, s-a constituit în Adunare Constituantă şi a procedat la redactarea noi Constituţii care a fost aprobată prin referendum la 8 decembrie 1991. Constituţia din 1991 este cea a unui stat de drept democratic şi social, în care demnitatea personalităţii umane, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic, reprezintă valori supreme şi sunt garantate.[26]

      Prin elaborarea, adoptarea şi intrarea în vigoare a Constituţiei, România rupea legăturile cu trecutul, fie el cel democratic din perioada interbelică, fie el cel comunist. În ciuda contestărilor şi prevederilor uneori confuze, Constituţia din 1991 aducea un nou puls în viaţa românească, mai ales în ceea ce priveşte libertatea de exprimare.

     Libertatea de exprimare este posibilitatea cetăţeanului de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile sau credinţele şi creaţiile de orice fel. Totuşi, formularea largă constituţională a domeniului reglementat exprimă şi imposibilitatea nominalizării tuturor creaţiilor spirituale pe care mintea iscoditoare a omului le poate imagina şi realiza.[27] Constituţia din 1991 interzice cenzura de orice fel, nefiind aplicabilă această interdicţie cenzurii profesionale, care rămâne de dorit pentru educaţia naţiunii. Cu toate acestea, libertatea de exprimare nu este absolută şi ca atare este supusă unor limitări care se referă la defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.[28]

     Astfel, articolul 30 şi 31 din prima Lege fundamentală post-decembristă erau destinate în totalitate Libertăţii de exprimare[29] şi Dreptului la informaţie[30]. Alineatele (1), conform căruia „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”, (2), care preciza faptul că este interzisă cenzura, ambele din articolul 30, precum şi alineatul (1) din articolul 31, prin care se statua că „dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit”, sunt considerate a fi instrumentele legislative necesare evoluţiei fără precedent ale presei române post-revoluţionare. Libertatea mult aşteptată avea să-şi găsească în primul deceniu de după 1989 forma cea mai amplă de manifestare în paginile ziarelor, pentru ca, începând cu ultimii ani ’90, presa scrisă să lase locul televiziunii, observându-se, totodată, o prăbuşire a celei dintâi. Singurele publicaţii capabile să se susţină singure în prezent fiind tabloidele. Astfel, dacă în 1990 sau 1992 presa acorda spaţii largi analizelor politico-sociale, diferendelor culturale, dezbaterilor dintre vechea şi noua generaţie, între poeţii de curte şi anticomuniştii de serviciu; într-un cuvânt, spaţiul jurnalist era destinat dezbaterilor de esenţă. Curând însă, libertatea avea să se ducă, fie din interes economic, fie din dorinţa de a crea rating către zonele imunde ale pseudo-jurnalismului, transformându-se, în prezent, într-un instrument al imbecilizării despre care vorbea Sartori.

     Evoluţia presei române, în titluri şi tiraj, avea să cunoască un curs sinuos, de la 1468 de titluri, în 1990, la 1205, în 1992, pentru a ajunge, în 1994, la 967 de titluri, urcând apoi, în 1997, la 1855 de titluri, dar cu scăderi continue ale tirajului în ceea ce priveşte presa de substanţă („Adevărul” de la 2 milioane de exemplare în 1990 la aproximativ 200000 în 1992, în timp ce „România liberă” cobora tirajul de la 1, 5 milioane la puţin peste 100000 de exemplare, iar toate celelalte cotidiene precum „Dreptatea”, „Azi” ori „Tineretul liber” se prăbuşeau de la peste jumătate de milion de exemplare la un tiraj de sub 100000 de exemplare).[31] Între titlurile de referinţă ale presei cotidiene amintim „Adevărul”, „Libertatea”, „Jurnalul Naţional”, „Evenimentul zilei”, iar dintre săptămânale vor rămâne „Academia Caţavencu”, „Formula AS”, „România Mare” (cu peste 1 milion de exemplare în perioada 1990 – 1992), titluri care se menţin şi astăzi, în ciuda presiunilor economice şi a celor impuse de gustul cititorului.

     Un segment aparte al presei româneşti post-revoluţionare l-a reprezentat presa audio-vizuală. La început timidă, apariţia televiziunilor particulare, la nivel naţional şi local, aveau să schimbe totalmente nevoia de informare şi de educare a populaţiei. Astfel, televiziuni precum Pro TV, Antena 1, OTV, Prima sau B1 TV se vor impune, preluând controlul mass-mediei româneşti. Este demn de reţinut faptul că generaţia Junimii şi a epigonilor eminescieni din secolul al XIX-lea devenea acum generaţia PRO ori generaţia „Din Dragoste”.

     Un capitol important al presei scrise de după Decembrie 1989 este destinat presei confesionale, cu precădere celei editate de Biserica Ortodoxă Română, fie că vorbim de ziare şi reviste ale Sfântului Sinod al BOR, fie cele editate de Mitropolii, Arhiepiscopii şi Episcopii Ortodoxe, din ţară sau străinătate – un total de 50 de titluri. Încă din 29 decembrie 1989 apare periodicul de informaţie bisericească, teologie şi spiritualitate „Vestitorul Ortodoxiei”, editat de Patriarhia Română.[32]  Alte titluri care s-au făcut remarcate au fost: „Ortodoxia”, revistă editată de Patriarhia Română, a cărei serie nouă a fost editată începând cu ianuarie-martie 1990, „Tomisul ortodox”, editat de Arhiepiscopia Tomisului începând cu aprilie 1990, „Glasul Adevărului”, care apare la Buzău, „Candela Moldovei” şi „Candela”, publicaţii ale Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, apărute la Iaşi, începând cu 1992, respectiv Suceava, din 1991, „Renaşterea” a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, care apare din 1991, ori „Cetatea creştină”, editată începând din 2002 de către Arhiepiscopia Craiovei, etc.[33]

     Discuţiile legate de libertate, în general, şi despre libertatea presei, în special, vor continua, fără ca subiectul să fie epuizat. Prin acest studiu, cu bunele şi relele lui, încercăm să punem în oglindă două lumii, două etape fundamentale ale evoluţiei istorice a poporului român. Deşi separate de mai bine de un veac, cele două Constituţii se ghidează după aceleaşi principii, care îşi au izvorul în principiile enunţiative ale Revoluţiei franceze de la 1789 – egalitate, fraternitate, libertate. Putem observa cu uşurinţă că nevoia de libertate este fundamentală, indiferent de timp şi spaţiu, indiferent de categoria de vârstă ori de clasa socială din care provin solicitanţii acestei libertăţii. Cu două condiţii: ca informatorul să fie onest, iar informatul (recipientul) să fie educat şi să ştie ce să aleagă, pentru că, altfel, ambii vor deveni instrumente ale manipulării.

BIBLIOGRAFIE

  1. ***Constituţia din 1866;
  2. ***Constituţia din 1991;
  3. ***Istoria românilor,Volumul VII, Tom I: Constituirea României Moderne, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003;
  4. BĂRBULESCU, Mihai, DELETANT, Dennis…, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2003;
  5. CERNEA, Emil, MOLCUŢ, Emil, Istoria Statului şi dreptului românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
  6. CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a III, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002;
  7. FOCŞENEANU, Eleodor, Istoria constituţională a României (1959 – 1991), Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998;
  8. IANCU, Gheorghe, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
  9. KOGĂLNICEANU, Mihail, Profesie de credinţă, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2003;
  10. MICU, Dan, Introducere, în ***Presa culturală românească, Volumul I: 1789 – 1901, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, pp. V – XLVIII;
  11. PETCU, Marian, Istoria presei române, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002;
  12. PASAILĂ, Vasile, Presa în istoria modernă a românilor, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2004;
  13. RAD, Ilie (coord.), Jurnalismul cultural în actualitate, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2005;
  14. Idem, Secvenţe din istoria presei româneşti, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2007.

 

 


[1] Apud Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859 – 1991),  Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 7.

[2] Mihai Bărbulescu, Denis Delletant…, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 311.

[3] Ehul = ecoul

[4] Mihail Kogălniceanu, Jurnalismul românesc în 1855, în Mihail Kogălniceanu, Profesie de credinţă, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2003, p. 174.

[5] Dimitrie Bolintineanu, Libertatea tiparului, în Marian Petcu, Istoria presei române, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002, p. 53.

[6] Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 29.

[7] Ibidem.

[8] Titlul original era „Constituţiune”

[9] Articolul 5, Titlul II: Despre drepturile Românilor, din Constituţia de la 1866.

[10] Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria Statului şi dreptului românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 275.

[11] Vasile Pasailă, Presa în istoria modernă a românilor, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2004, p. 84.

[12] Ibidem, p. 83.

[13] Articolul 24, Titlul II: Despre drepturile Românilor, din Constituţia de la 1866.

[14] Ibidem.

[15] ***Istoria Românilor, Volumul VII, Tomul II: Constituirea României moderne (1821 – 1878), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 842.

[16] Ibidem.

[17] Vasile Pasailă, op. cit., p. 85.

[18] ***Istoria Românilor, pp. 842 – 843.

[19] Vasile Pasailă, op. cit., p. 85.

[20] ***Istoria Românilor, pp. 842 – 843.

[21] Mihail Kogălniceanu, op. cit., p. 174

[22] Ibidem.

[23] Decret-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989,  privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, publicat în Monitorul Oficial nr. 4, din 27 decembrie 1989.

[24] Ibidem.

[25] Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 148.

[26] Articolul 1, Titlul I: Principii Generale, din Constituţia din 1991.

[27] Gheorghe Iancu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 175.

[28] Articolul 30, Titlul II: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, din Constituţia din 1991.

[29] Articolul 30, Titlul II: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, al Constituţiei din 1991.

[30] Articolul 31.

[31] Vasile Pasailă, op. cit., p. 266

[32] Maria Aluaş, Inventar al publicaţiilor creştin-ortodoxe, apărute după 1990, în Ilie Rad (coord.), Secvenţe din istoria presei româneşti,  Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2007, p. 23.

[33] Ibidem, pp. 24 – 41.

Explore posts in the same categories: Cercetare

Etichete: , , , , , , ,

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: